In ultimul an nu v-am mai povestit foarte mult despre calatoriile mele. Sper ca la un moment data sa imi gasesc mai mult timp si pentru aceasta pasiune. In seara aceasta am ajuns de la munca si mi-am spus ”Despre acesta destinatie trebuie sa scriu in seara asta, chiar daca ma voi duce la somn mult dupa miezul noptii.”
In orice calatorie caut autenticul si zonele “off the beaten track”. Dar de fiecare data nu constientizez pe moment la ce pericole ma expun. Poate este inconstienta, dar atunci cand vad lucruri noi, lucruri pe care nu multi oameni ajung sa le cunosc, inteleg mai bine lumea in care traiesc…iar asta imi ofera satisfactii si ma face sa imi doresc sa explorez din ce in ce mai mult. Ca deh, asa suntem noi oamenii. Ne obisnuim repede cu ceva si creierul cere mai mult, si mai mult. In plus, eu cred in destin. Nimic nu este intamplator. Daca este sa se intample ceva, se va intampla oriunde as fi.
Imi aduc aminte reactia cunoscutilor cand le-am spus ca ne vom peterece luna de miere in Ethiopia, la granita cu South Sudan, in plin razboi civil. Sunteti nebuni!? Unde mergeti!?! Dar este periculos! Nu ii pot contrazice, poate nu este cel mai pasnic loc de pamant. La unele triburi in afara de ghid si sofer, ne-a insotit un militar inarmat, pentru ca in interiorul tribului si un pusti de 10 ani detinea un AK-47. In plus, trebuia sa mergem dis-de-dimineata la ei, cand d-abia se trezeau. Mai tarziu consumau alcool si deveneau violenti. Dar am ajuns sa ii vedem, nu am patit nimic, nu ne-am intors infestati cu Zika sau cine stie ce alte minunatii. In plus, am ramas cu amintiri intiparite pentru toata viata.
Dar nu asta era ideea… ci, la intoarcere din aceasta vacanta, am facut un mic popas in Istanbul, de vreo 2 zile. Era sfarsit de saptamana, bagajele nu ajunsesera din Addis Ababa, asa ca am zis sa ne mai relaxam putin pe marginea Bosforului. Toate bune si frumoase, am ajuns acasa luni. Marti, mare stire in presa. O bomba a fost detonata in piata Sultanahmet, omorand 13 turisti si ranind inca 14 persoane. Chiar in fata hotelului nostru!!!
Si atunci m-am intrebat? Unde e mai periculos? In Ethiopia sau in Turcia? Sau in Franta, Anglia, Belgia? Lucrurile acestea nu depind de noi si nu le putem influenta in niciun fel. Viata este imprevizibila si nu cred ca exista un loc mai sigur decat altul. Iar gradul de siguranta nu este egal cu gradul de civilizatie.
Asa ca de fiecare data pornesc spre o noua aventura fara sa ma gandesc la consecinte. Asa s-a intamplat si in Guatemala, care are, nici mai mult, nici mai putin, 37 vulcani maiestruosi, ce se ridica peste micile orase coloniale si lacurile de un albastru azuriu. Dintre acestia, doar 3 sunt activi, Fuego fiind primul in clasament. Pana atunci nu mai vazusem niciodata un vulcan, cu atat mai putin unul activ. Asa ceva nu aveam cum sa ratam.
Antigua este unul dintre cele mai bine preservate orase coloniale din lume. Frumusetea acestui oras este greu de egalat, combinatia dintre arhitectura cladirilor si vulcanii care inconjoara orasul sunt greu de intalnit. Cum am ajuns in Antigua am cautat o agentie care organiza tururi pe vulcani. Alesesem cel mai greu tur pe care cei de la Ox Expeditions il faceau. Trekking pe Acatenango, la 4000 m, petrecand noaptea pe vulcan, cu un view de senzatie catre vulcanul vecin, Fuego.
Ghidul ne spusese ca avea sa fie o drumetie grea. In afara de faptul ca trebuia sa ajungi in varf, trebuia sa cari in spate tot felul de lucruri….de la haine foarte groase, geaca, 2 perechi pantaloni, pulovere, manusi, caciula….pana la mancare, 4 L de apa….chiar si cortul in care aveai sa dormi trebuia sa il cari singur. Sus nu gaseai nimic. In plus noaptea se lasa un frig, incat simteai ca expresia “ frig de ingheata pietrele” e depasita.
Cu chiu cu vai, am urcat. Trecand prin tot felul de ecosisteme. De la un terenuri agricole, la un taram arid, trecand printr-o semi-jungla…si terminand triumfator deasupra norilor, de unde am putut privi vulcanii vecini. Vulcanul Agua, bland si linistit, in antiteza cu Vulcanul Fuego, care atunci cand erupe ti se pare ca tot pamantul de sub picioare iti va fi spulberat.
Era o fraza a celor de la Ox Expeditions care m-a marcat: “Nu vom stii cu exactitate ce se va intampla acolo, dar garantam ca frumusetea te va misca”. Si mare adevar graiesc.
In prima zi am urcat pana la 3400 m, ne-am instalat corturile si am asteptat ca spectacolul sa inceapa dupa lasarea intunericului. La un foc de tabara, am privit cel mai frumos apus din viata mea. Nu mi-am putut imagina ca cerul ar putea sa poarte atat de multe nuante. La ora albastra, Fuego incepuse domol sa ne arate din puterea lui. Cateva scantei si un nor de fum ce simteai ca este atat de aproape incat il poti atinge.
Cu cat ne apropiam de miezul noptii cu atat devenea mai violent, facandu-ne sa exclamam la fiecare eruptie. O forta a naturii unica, greu de explicat in cuvinte.
Incepea cu un cutremur care iti dadea fiori pe sina spinarii, se continua cu un zgomot puternic ce simteai ca vine din mijlocul pamantului….finalizandu-se cu o explozie ce arunca o fantana arteziana de lava fierbinte mult deaupra craterului. Bolovani in aer, lava se prelingea pe versentele vulcanului pentru cateva zeci de secunde. Dupa se asternea o liniste ucigatoarea, care ne pregatea pentru urmatorul show pe care Fuego ni-l afisa in fata ochilor.
Moment unic, extraordinar, care ma facea doar sa ma gandesc la cat de mici suntem noi, oamenii, in comparatie cu puterea nemarginita a naturii. In seara aceea am facut noapte alba, “miscata” de fiecare tremurat al vulcanului.
A doua zi, la 5 de dimineata a trebuit sa pornim catre cucerirea summitului. Din nou o grea incercare pentru mine, o persoana nu tocmai sportiva. Intuneric, fiecare aveam mici lanterne pe cap care luminau doar o jumatate de metru in fata. Paream ca niste licurici in acea bezna orbitoare. Drumul era atat de abrupt incat in multe zone a trebuit sa ma folosesc si de maini pentru a urca. Daca imi imaginez vreodata cum este pe luna, imi vine in minte exact peisajul acela. Inotam pana la genunchi intr-o cenusa neagra, care te infunda asemena unui nisip miscator. 2 ore pana in varf. Cu siguranta cel mai greu lucru pe care l-am facut din punct de vedere al efortului fizic. Pot spune ca e la concurenta cu momentul nasterii:)
Trebuia sa tin ritmul cu grupul, pentru ca altfel urcam singuri pana in varf. Gand care ma speria. Mi se parea atat de usor sa te ratacesti…intuneric, nu stiai care este drumul, neexistand nicio carare. Poate nu ar fi fost atat de greu daca ceilalti din grup ar fi fost oameni normali, ca si mine. Care se duc la sala din cand in cand, nu foarte des, si care nu ar putea trai fara masina. Dar nu, aveam in grup tot felul de sportivi. Cel mai mult m-a frapat un baiat, care era antrenat sa reziste la temperaturi foarte scazute. Batea un vant care iti taia fata, eu pusesem pe mine toate hainele pe care le aveam, 2 geci, 2 perechi de pantaloni (noroc cu cei de la Ox Expediotions, de unde imprumutasem hainele). Si tot imi era frig. Iar el era la bustul gol, doar cu o pereche de pantaloni scurti.
Dar am facut-o si pe aceasta si am ajuns in varf exact la momentul rasaritului. Superb, maginific si toate cuvintele de lauda care exista. Sus nu am rezistat decat vreo 15 minute din cauza frigului, dar a fost suficiente pentru a “poza” in minte pentru totdeauna acel peisaj.
Intoarcerea a fost mai usoara, cu cateva coborari de fund, multa presiune pe genunchi si cu kilograme de praf pe mine. Dar cu o satisfactie atat de mare ca mi-am depasit conditia fizica, ca nu am renuntat cand mi-a fost mai greu. In plus, amintirile create vor dainui o viata….
De 3 zile sotul meu imi trimite diverse articole, tinandu-ma la curent cu incidentul din Guatemala. Citesc cutremurata, amintindu-mi ca acum 6 luni innoptam in jurul vulcanului Fuego, sub cerul liber, contempland frumusetea si puterea lumii in care traim.
Natura este necontrolabila, puternica, de neoprit. Eruptia vulcanului Fuego a dus la peste 100 de morti si peste 200 oameni disparuti. Satele apropiate au fost “ mancate” de lava iar cele mai indepartate “ingropate” sub cenusa.
Trist, foarte trist…
